Cuprins
Make-up artist în antichitate
Termenul de make-up artist din hieroglifele egiptene derivă din rădăcina „sesh”, care înseamnă „a scrie, a grava”.
Aplicarea machiajului era luată destul de în serios pe atunci: era nevoie de aceeași acuratețe pentru a picta buzele ca și pentru a scrie un text. (FYI: prin „text” înțelegem gravarea unor simboluri pe o piatră, nu tastarea unui mesaj pe iPhone).
Parfumieri în mod natural
Parfumul era esențial pentru civilizația egipteană și era folosit atât în scopuri cosmetice, cât și medicale.
De exemplu, Kyphi, unul dintre cele mai faimoase parfumuri egiptene, făcut din flori, miere, vin și fructe de pădure, era preparat și ca băutură pentru a vindeca probleme pulmonare, intestinale și hepatice.
Acestea fiind spuse, nu vă duceți să trageți pe gât o sticlă de Chanel No. 5 pentru a vă vindeca următoarea mahmureală.
Blondul este la putere
În Grecia antică, cea mai căutată culoare de păr era blondul. Nu mulți greci erau blonzi în mod natural, așa că părul deschis era probabil perceput ca fiind frumos pentru că era atât de exotic.
Femeile își luminau părul folosind extracte de plante sau arsenic(!).
De asemenea, ele își spălau șuvițele cu un amestec de cenușă, ulei de măsline și apă.
Remedii naturale, frumusețe naturală
Oamenii se joacă, „cosmetician de bucătărie” încă din Evul Mediu, când diverse alimente erau folosite ca ajutoare de înfrumusețare.
Laptele închegat era aplicat pe acnee, sucul de castraveți îndepărta pistruii, în timp ce urzicile fierte produceau un ten neted și uniform.
Femeile încercau chiar să înlăture ridurile cu ajutorul unor unguente făcute din ceară și ulei de migdale, sau din grăsime de crocodil.
Fără extensii pe atunci, doar păr natural
Este păcat că extensiile nu erau disponibile în perioada Heian, când frumusețea unei japoneze era judecată după lungimea părului.
Idealul era considerat aproape un metru și jumătate mai lung decât talia. Presupunem că cozile de cal erau o coafură populară pe atunci.
Cel mai rezistent ruj
În Italia renascentistă, femeile au creat cea mai tare pată roșie pentru buze și obraji amestecând cochilia, lemnul de santal sau cinabrul cu ceară sau grăsime.
Procesul de aplicare era complex, dar culoarea roșie rezista mai mult de o săptămână, chiar dacă se spălau pe față în fiecare zi.
Aristocrația venea la pachet cu sacrificii în numele frumuseții
În ciuda faptului că a fost numită „Epoca de Aur a Spaniei”, a avea un bronz era o gravă greșeală de frumusețe pe atunci.
În efortul de a menține un ten de porțelan, tinerele femei mâncau argilă, chiar dacă aceasta provoca adesea anemie sau cloroză.
La sfârșitul secolului al XVIII-lea, membrele Curții franceze, precum Maria Antoaneta, erau, de asemenea, obsedate de a avea o piele de alabastru fără cusur.
O falsificau cu straturi groase de pudră albă (făcută din orice, de la plumb alb și talc până la os pulverizat) combinate cu ceară, untură de balenă sau ulei vegetal pentru a da machiajului o consistență grasă care să adere la piele.
Puterea rujului roșu
Rujul a fost considerat un element esențial pentru asistentele medicale din forțele armate în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Asta pentru a le reaminti femeilor că sunt doamne în primul rând și militari în al doilea rând.
Se credea că rujul roșu ar putea avea un efect calmant asupra soldaților de sex masculin. (Majoritatea experților spun că acum bărbații se excită foarte tare când o fată poartă ruj roșu).
Fixativul – salvarea femeilor
Înainte ca L’Oréal să lanseze primul fixativ pentru păr pe piață în 1960, femeile trebuiau să aleagă între a-și trage părul în jos cu o briliantă grasă sau să folosească un pulverizator mecanic pentru a-l acoperi cu shellac dizolvat într-o soluție de apă și alcool.
Ce poate face o sprânceană stilată
Un studiu din 1991 a arătat că femeile politician care au angajat artiști de machiaj și fotografi de la Hollywood au avut cu 30% mai multe șanse de a câștiga alegerile.
Acest lucru s-a datorat simplului fapt că și-au aranjat sprâncenele, au purtat bluze de anumite culori și au zâmbit.
