În mahalalele Franței din secolul al XVIII-lea, pruncul Jean-Baptiste Grenouille se naște cu un dar sublim – un simț absolut al mirosului. De la o vârstă fragedă, reușește sî descifreze și să învețe toate mirosurile Parisului, ca mai apoi devinit ucenic în casa unui parfumier cunoscut, învață arta străveche de a amesteca uleiuri și ierburi prețioase. Dar geniul lui Grenouille este de așa natură încât nu se mulțumește să se oprească aici și devine obsedat de a capta mirosurile diferitelor obiecte (clanțe de alamă, lemn proaspăt tăiat). Apoi, într-o zi, prinde un iz de parfum care îl va conduce într-o căutare din ce în ce mai terifiantă pentru a creea „parfumul suprem” – parfumul unei fecioare tinere și frumoase. Povestită cu o strălucire narativă uluitoare, Parfumul este o poveste obsedant de puternică despre crimă și depravare senzuală.
Romanul clasic al lui Patrick Süskind provoacă o examinare terifiantă a ceea ce se întâmplă atunci când indulgența unui om față de cea mai mare pasiune a lui – simțul mirosului – duce la crimă.
“Marea mirosea ca o pânză de corabie umflată în care s-au prins apa, sarea și un soare rece.”
„Luase el seama că intenția parfumului era să fie îmbătător și atrăgător.”
„Găsise compasul vieții lui viitoare. Și, ca toți monștrii geniali cărora, printr-o întâmplare din afară, le e arătată linia dreaptă în haosul de spirale ale sufletului, Grenouille nu se mai lăsă abătut de la ceea ce credea a fi priceput că-i e direcția destinului. Înțelese acum limpede de ce-și prinsese ghearele atât de tenace și încrâncenat de viață: trebuia să fie un creator de miresme. Cel mai mare născocitor de parfumuri al tuturor timpurilor.”
„Parfumul trăiește în timp, are tinerețea, maturitatea și bătrânețea sa. Și numai când înmiresmează plăcut la toate cele trei diferite vârste poate fi socotit izbutit.”
„În orice artă, în orice meserie – ține asta minte de la mine, înainte de a pleca! – talentul nu înseamna aproape nimic, totul e experiența dobândită cu modestie și hărnicie.”
„Până acum crezuse că din pricina lumii în general trebuia el să se încovoaie. Dar nu lumea era de vină, ci oamenii. Cu lumea, lumea golită de oameni, părea că se poate trăi.”
„Nu-i plăcea decât lumina lunii. Care n-avea culori și nu desena decât slab contururile reliefului. Acoperea ținutul de cenușiu murdar și zbrobea, pentru o noapte întreagă, viața.”
„Zăcea în grota de stânci ca însuși cadavrul său, abia respirând, cu inima parcă fără bătaie – și totuși trăia atât de intens și de dobordant cum nici unul dintre cei vii nu trăise vreodată afară, în lume.”
„Fiindcă oamenii ar fi putut închide ochii la măreție, grozăvie, chiar frumusețe, și-ar fi astupat la nevoie urechile, să nu mai audă melodii sau cuvinte amețitoare. Dar de mireasmă nu era chip de ferire. Căci ea era geamăna respirării. Pătrundeau împreună lăuntrul omului și nimeni nu avea cum să se apere, dacă voia să trăiască.”
„Cu toate că bănuia cât de îngrozitor de scump va plăti posesia și inevitabila pierdere a acelui parfum, i se păru totuși că ar fi mai de dorit stăpânirea și pierderea unui lucru decât renunțarea lapidară la amândouă.”
