În timpul peregrinărilor ei prin Franța, Hermine, o tânără dezorientată, obosită de viață, ajunge întâmplător în însoritul Provence, unde i se propune să lucreze la un hotel. Fata acceptă de nevoie și fără prea mare tragere de inimă, însă descoperă că hotelul cu pricina este de fapt o proprietate impozantă, plină de viață, un univers mic, idilic, care pare adăpostit de orice, ce poartă un nume rusesc: Dacea. Jo și Mașa, stăpânii acestui loc magic, devin în scurt timp familia pe care Hermine n-a avut-o niciodată, oferindu-i dragostea și sprijinul după care a tânjit mereu.
Douăzeci de ani mai târziu, Hermine este o femeie împlinită, cu doi copii minunați și care s-a dedicat trup și suflet administrării acestei proprietăți de vis. Însă moartea fulgerătoare a lui Jo, devenit o legendă a locului, va zgudui din temelii tot ceea ce Hermine și familia sa adoptivă au construit împreună. Secrete dureroase ies la iveală și Hermine va fi pusă în fața celei mai dificile alegeri din viața ei.
„Cum putea femeia care eram azi să accepte că tot ceea ce construise prin munca ei fiindcă voise să scape de greutăți să dispară pocnind din degete?”
„Nu ne puteam lua ochii unul de la altul. Inima îmi bătea foarte tare. Aveam senzația că mă sufoc și totuși era plăcut.”
„Îmi doream să-i spun că-mi fusese dor de el, dar m-am abținut. De ce i-aș fi spus-o? Nu înțelegeam acest sentiment.”
„De ce realizarea vieții mele era însoțită de o durere atroce?”
„Până la urmă, nu mi se îngăduia să am totul în viață. Să trăiesc în pace, fără grija zilei de mâine, la Dacea și să am bărbatul pe care îl iubesc lângă mine. Ceream prea mult? Se pare că da.”
„Nu credeam că să iubești astfel era atât de plăcut și de dureros totodată.”
„Nu meritam oare să fiu iubită necondiționat, fără despărțire, fără separare? Nu meritam să trăiesc fără acest gol permanent în stomac și în adâncul sufletului? Fără să fiu singură în fiecare clipă, fără să trăiesc cu groaza că cineva pleacă? Sufeream tot timpul. Nu mă voi lecui niciodată de primul abandon. Fetiței care am fost și mie ne va fi mereu frică, vom tremura mereu amândouă. Nu era nimic de făcut. De îndată ce ieșea cineva din viața mea, frica revenea, mă absorbea, mă îneca. Nu mă voi vindeca niciodată de durerea pe care mi-o provocase mama mea când mă părăsise. Dacă nici măcar pentru ea nu contasem îndeajuns, cum îmi puteam imagina că aș conta suficient pentru altcineva? Și voi continua să mă lupt, să mă străduiesc din răsputeri ca să nu fiu părăsită, chiar dacă e în zadar, chiar dacă știu că e inutil. Căutarea iubirii nu va înceta niciodată. Si nici durerea.”
„Știam acum ce înseamnă iubirea absolută, cea în care te dăruiești cu toată ființa.”
„Eu, care alergam după iubire, trebuia să mă îndepărtez de a mea. Cea mai frumoasă dovadă de dragoste pe care puteam să i-o ofer era să-l las să plece.”
