Afară-i toamnă – Mihai Eminescu
Afară-i toamnă, frunza ‘mprăştiată,
Iar vântul svârlă ‘n geamuri grele picuri;
Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri
Şi într’un ceas gândeşti la viaţa toată.
Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,
N’ai vrea ca nimeni ‘n uşa ta să bată;
Dar şi mai bine-i, când afară-i sloată,
Să stai visând la foc, de somn să picuri.
Şi eu astfel mă uit din jet de gânduri,
Visez la basmul vechiu al zânei Dochii,
În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri;
De odat’aud foşnirea unei rochii,
Un moale pas abia atins de scânduri…
Iar mâni subţiri şi reci mi-acoper ochii.
Călătorul şi stejarul – Anton Pann
Şi la un stejar sosind,
Subt umbra lui a şezut,
Să răsufle un minut.
Aci un bostan fiind
Şi în el pepeni zărind,
Mergînd, unul a luat
Şi supt copaci l-a mîncat.
Deci ochii-n sus ardicînd,
Gîndea-ntru sine zicînd
„Ce lucru nepotrivit
Dumnezeu a rînduit!
Că la un copaci asfel
Să facă rod mititel,
Iar la un vrej slab pe jos,
Aşa rod mare şi gros!”
Pe cînd aceste gîndea
Şi cu ochii-n sus privea,
O ghindă s-a slobozit
Şi toma-n nas l-a izbit.
Atunci el nasul suflînd
Zise iar într-al său gînd:
„Ce nesocotit sînt eu!
Bine-a făcut Dumnezeu.
Dar de nu era rod mic
Ş-era pepene, cum zic,
Aşa-n cap de mă lovea,
Aci-n loc mă adormea.
Iar de era vrun dovleac,
Apoi nu-mi mai dam de leac.”Multe un fel să gîndesc
Şi altfel să potrivesc.
În pădure – Alexandru Vlahuţă
Cum m-adînceşte-n visuri lăuntrul tău feeric,
Şi cît îmi pari de sfîntă!… Tu mă uimeşti, pădure,
Cînd pe sub bolţi tăcute şi pline de-ntuneric,
Las paşii să mă poarte şi gîndul să mă fure…
Cum m-adînceşte-n visuri lăuntrul tău feeric!…
Cînd mă adormi de farmec, în pacea umbrei tale,
Ce dulci vedenii tainic subt ochi mi se strecoară;…
Se-ntorc morţii din groapă şi vremile din cale,
Şi iar mă simt copilul nebun de-odinioară,
Cînd mă adormi de farmec, în pacea umbrei tale,
Căci peste-a mele chinuri uitarea se aşterne.
Din vremi renvie basmul, şi-mi torn palate iarăşi,
Din aurul luminii ce printre crăngi se cerne…
Veniţi, crai din poveste, ne-om prinde iar tovarăşi,
Căci peste-a mele chinuri uitarea se aşterne!
Departe de-ale lumii dureri neîntrerupte,
Căta-vom Cosinzene, ascunse prin palate,
Iar zmeii, pe la poduri, de-or sta cu noi să lupte,
I-om birui, şi-n alte tărîmuri vom răzbate,
Departe de-ale lumii dureri neîntrerupte.
Încet… din fund de vremuri un glas iubit mă cheamă…
Revino, cal năprasnic şi ştiutor de gînduri;
De dorul ce mă arde aprinde-te şi ia-mă,
Mai du-mă-n zbor pe unde m-ai dus şi-n alte rînduri…
Încet… din fund de vremuri un glas iubit mă cheamă!
Copaci bătrîni — amicii copilăriei mele,
Lăsaţi potop de frunze aicea să mă-ngroape,
În farmece de visuri şi-n pulbere de stele.
Să dorm sub straja voastră, în veci de voi aproape,
Copaci bătrîni — amicii copilăriei mele!
Amurg de iarnă – George Bacovia
Câmpia albă – un imens rotund –
Vâslind, un corb încet vine din fund,
Tăind orizontul, diametral.Copacii rari și ninși par de cristal,
Chemări de dispariție mă sorb,
Pe când, tăcut, se-ntoarce-același corb,
Tăind orizontul, diametral.
Furtuna primăverii – George Coşbuc
Precum aduce-n sârg cu sine
Spre ţara de-unde-a fost gonit
Un rege-n furie-oştiri străine,
Aşa vedeam un vânt grăbit
Cu norii după el cum vine.
Urlând le cârmuia cărarea
Purtându-i în năvală orbi,
Părea că varsă-ndepărtarea
Şi mii de lupi şi mii de corbi
De-a valma să-nspăimânte zarea.
Silit-au codri mari să mugă
Şi-n turn, de unde-i supăra
Al clopotelor cânt de rugă,
Trăsniră, şi-un potop era
Urgia ce-au făcut-o-n fugă.
Cu ei o noapte-nfricoşată
Ca iadul peste văi trecu:
Dar însăşi parcă-nspăimântată
De-atâta spaimă ce făcu,
De-abia veni, pierind deodată.
S-a dus cum a venit. Departe
Spre-adâncul orizont s-a dus
Şi spaime-acum pe-acolo-mparte.
Şi iar s-a luminat pe sus
Şi râde soarele lui marte !
Fantezie de toamna – George Topîrceanu
Am vrut sa vi-l cant dumneavostra.
Natura-l repeta cu aspru tumult.
Acesta-i un cantec pe care-l ascult
Cu nasul lipit de fereastra.
Ca vechiul ceasornic cu muzica, port
Cantare latenta in mine.
Se pune-n miscare un tainic resort
Si-mi canta romanta trecutului mort
In freamate lungi de suspine.
Cu crengile ude si fara vesmant
Salcamii la poarta se-ndoaie.
Pe strada se plimba iernaticul vant
Si fluiera-n tactul aceluiasi cant
Si plange cu lacrimi de ploaie.
In casa tac toate. Un singur covor
Ataca, pe nas, uvertura.
Si cartile toate-l urmeaza in cor,
Incepe sa cante intregul decor,
Ceasornicul bate masura.
Si-acuma-i un cantec adanc, ne-ntrerupt:
Dulapul cu-o aripa franta,
Si patul, si soba, si scaunul rupt,
Si vechile cadre cu flori dedesubt
Se uita la mine si canta.Ca undele marii izbite de dig
Peretii-mprejur fredoneaza…
Si numai o musca surprinsa de frig
Pe masa, alaturi de-un rest de covrig,
Cu labele-n sus, hiberneaza.
Iluziile mele – Veronica Micle
S-a stins de-acuma, stinsu-s-au toate.
Placute iluzii de-acum va las;
Tristul meu suflet de azi nu mai poate
Sa simta alta decat necaz.
Caci pe a lumei turbate valuri
Credeam ca lesne eu voi pluti
Si ca viata-mi far-de necazuri
Far-de-ntristare se va sfarsi.
Amurg – George Bacovia
Poetului Tradem–
Și curg pe-nnoptat
Pe-un târg înghețat.Se duc pe pustii…
Pe când, de argint,
În amurg de-argint,
S-aprinde crai-nou.Pe zări argintii
În vastul cavou…
Iubito…ah, ,,Corbii,,
Poetului Tradem.
Amiază de vară – Camil Petrescu
Și-acum stăm lungiti pe căpițele de fân copt.
Bolta cerului a devenit prea vastă
Și-acoperă și hărți pe care nu le vedem,
Privim prelung,
De
Pe o coastă, pârâul de frunzișuri negre care curge-n fundul văii.
Poșta mică pe șoseaua albă,
Bate-n prafu-n loc.
Dar ajunge până sus și dincolo de noi,
Material ca o salbă,
Cu zurgălăiiÎn fund,
Depărtarea cu nori albi se-mbină,
În aerul molatec încălzit
Fierb mărunte ochiuri de lumină.
Lângă noi spre stânga, sau spre dreapta,
Și fără orânduială mai departe,
S-au risipit afară din livezi.
Copacii cu coroane prea puternice,
—
Subt ei e iarba verde și dulce ca răzoarele —Și cât vezi,
Toată valea
E acum în mod firesc o carte,
În care-nfierbântat citește soarele.
Rar de tot.
Trec pe lângă noi devale.
Pe poteca din fânețe țepoase,
Țărani cu chip sărac
Și talpa piciorului crăpată
Ca o coajă aspră de copac.
Privim aiurea,
Tot mai tăcuți.
Răscolitor pătrunde-n noi miros de fragi trecuți
Și-așa cum stai culcată,
Rupând între dinți un fir de iarbă,
Ți se văd sănii albi strânși între coate.
Lumina prinde tot mai mult să fiarbă
Ca un motan și-ascute acele un mărăcine
Și nu pricep
De ce te arde soarele mai mult pe ține.
Umanizare – Ion Barbu
Sub tristele-i arcade mult timp am ratacit
De noi rasfringeri dornic, dar nicio oglindire,
In stinsele cristale ce-ascunzi, nu mi-a vorbit.Am parasit in urma grandoarea ta polara
Si-am mers, si-am mers spre caldul pamint de miazazi,
Si sub un pilc de arbori stufosi, in fapt de seara,
Cararea mea, surprinsa de umbra, se opri.Sub acel pilc de arbori salbateci, in amurg,
mi-ai aparut – sub chipuri necunoscute mie,
Cum nu erai acolo, in frigurosul burg,
Tu, muzica a formei in zbor, Euritmie!Sub infloritii arbori, sub ochiul meu uimit,
Te-ai resorbit in sunet, in linie, culoare,
Te-ai revarsat in lucruri, cum in eternul mit
Se revarsa divinul in luturi pieritoare.
O, cum intregul suflet, al meu, ar fi voit
Cu cercul undei tale prelungi sa se dilate,
Sa spintece vazduhul si – larg si inmiit –
Sa simta ca vibraza in lumi nenumarate…
Si-n acel fapt de seara, uitindu-ma spre Nord,
In ceasul cind penumbra la orizont descreste
Iar seara intirzie un somnolent acord,
Mi s-a parut ca domul de ghiata se topeste.
