​La numai un anișor și două luni, îți arăt că pot să te cumpăr ușor!

Pentru că nu respectăm un program strict, mai ales în privința somnului, copilul meu de un anișor nu adoarme decât undeva spre miezul nopții. E totuși o problemă și ca părinte sunt conștientă că este o greșeală permisă. Avem tabieturi și ritualuri, doar că uneori le mai omitem, când sunt cumpărată ba de un plâns teribil, ba de ochișori dulci.

În seara asta am spus gata, trebuie sa te culci acum, și când spun acum, mă refer chiar imediat… treci in pat… plânsete multe, cu lacrimi de crocodil, cu o suferință în priviri ce îți sfâșie inima, cu of și jale. Plânsul nu se mai termina, începea undeva de la modul piano tot spre crescendo pe măsura ce copilul meu nu era băgat in seamă. Instinctul meu era sa îmi strâng puiul in brațe, să nu-l las să plângă, dar m-am ținut tare și mi-am zis… până aici ți-a fost mademoiselle, plângi tu, plânge și mami, dar pe interior. Bebe dă să se ridice, fuge de-a bușilea până la marginea patului, în speranța ca reușește să se dea jos și să o ia la goana. Nu, nu, nu prințesa mea… am luat-o in brațe și am așezat-o din nou pe perna. A avut câteva tentative de evadare dar au fost în zadar. Iar plânsete și lacrimi, iar durere in suflețel. A mai durat puțin și s-a așternut liniștea!

(Cam așa e teorema lui Pitagora… dar asta e varianta în care mă ceartă)

După o liniște de vreo 2-3 minute, in speranța ca mi-a trecut, copilul meu încearcă din nou să mă cumpere, dar de data aceasta cu binișorul, s-a ridicat frumos în șezut, de fapt pe genunchi cu picioarele depărtate (ca fundulețul să ajungă totuși pe pământ), căci așa se simte comod, și in limba ei a început să îmi explice teorema lui Pitagora. A venit spre mine zâmbind și în același timp bolborosind cine știe ce, cu mâna ridicată. Cumva trebuia să înțeleg ceva din ce spune, și în același timp să mă simt, căci fata era hotărâtă în ceea ce spunea. S-a așezat pe mine râzând și făcând “diii diiii” (cumva eram căluțul ei), dar în același timp tot bolborosind într-una. Am înțeles că deși fetei îi era somn, nu voia să doarmă. Iar ea încerca să îmi explice că de fapt… trebuie să se mai joace.

OK, stai că te păcălesc… am luat-o in brațe, râzând evident căci era o scumpete și în acel moment îmi venea să o mănânc, iar faptul că încerca să îmi explice ea ceva m-a înmuiat atât de tare și trebuia să îi povestim lui tati ce se petrecuse, iar bebe a dat de lumina. Ii surâdea idea, dar zâmbetul ei nu a durat decât câteva secunde, căci m-am strecurat cu ea repede înapoi in dormitor, la întuneric. Fără veioza, fără televizor, doar mami și bebe. A început din nou simfonia lui Mozart, iar când a atins patul parcă erau furnici. Țipa practic căci plâns nu se poate numi. M-am ținut iar tare fără sa îi dau prea mare atentie, doar că de data asta mi-am așezat capul lângă pieptul ei și încet încet s-a domolit. A văzut ca nu mai are nici o portiță de scăpare și s-a consolat. În următoarele doua minute, copilul meu dormea cu degețelul stâng in guriță și cu mâna dreaptă în părul meu.

Iti place acest articol? Recomanda-l prietenilor: